RĂUL MAI MARE DECÂT RĂZBOIUL

În România, agenţii de influenţă ai Rusiei atacă virulent măsurile pe care le iau autorităţile de la Bucureşti pentru creşterea bugetului militar şi consolidarea siguranţei naţionale. În Norvegia, a fost desemnat laureatul Premiului Nobel pentru pace. Aceste două evenimente diferite doar în aparenţă nu au nicio legătură între ele. Să le luăm însă pe rând. 

 

 Daunele neimplicării

Aşadar, preşedintele Columbiei, Juan Manuel Santos, a luat premiul Nobel pentru Pace. Rar se întâmplă ca această distincţie să-i revină unui şef de stat sau de guvern. Nici nu-i de mirare. 

Mai întâi, politica este adesea machiavelică, impunând coerciţie şi aplicarea forţei. Mai apoi,vorba lui Ronald Reagan, există un rău mult mai mare decât războiul şi el se cheamă neimplicarea.

Frica de a interveni prompt într-o situaţie riscantă are de foarte multe ori efecte dezastruoase. Acest fapt l-a demonstrat actualul preşedinte american Barack Obama, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 2009.

Dorind să nu fie târât într-un război, el a ezitat să declanşeze o operaţiune militară terestră în Irak şi Siria în momentul apariţiei aşa-zisului Stat Islamic. Nu au fost sprijinite efectiv nici forţele moderate care luptă şi cu regimul al-Assad, şi cu ISIS.

Ca rezultat, războiul civil s-a lăţit periculos aidoma unor metastaze, soldădu-se cu moartea a mii de oameni nevinovaţi şi cu o acută criză a refugiaţilor în Europa. Lucrurile au fost complicate cumplit de intrarea Moscovei în război de partea preşedintelui al-Assad, ceea ce a creat o situaţie mai primejdioasă, după cum afirmă astăzi ministrul german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, decât războiul rece. Lumea s-a pomenit în pragul unei conflagraţii mondiale.

Votul împotriva păcii

Revenind la cazul Columbiei, mă bucur şi eu că preşedintele Santos a reuşit să încheie un acord de încetare a focului cu gherila comunistă FARC. Urmăresc de mulţi ani evoluţiile din această ţară latino-americană şi ştiu că rebeliunea grupărilor marxiste a degenerat într-un conflict sângeros şi de durată, aducând multe necazuri.

De-a lungul anilor oficialităţile Columbiei au întreprins mai multe tentative de a pune capăt capăt războiului civil prin negocieri, dar toate au eşuat. Iată că lui Santos i-a reuşit.

Parcă sunt motive să ne bucurăm şi să-l aplăudăm. Centrul Nobel pentru Pace din Oslo s-a grăbit chiar să-l decoreze.

Există însă o problemă. Columbienii în majoritatea lor nu cad pe spate de fericire. La referendumul naţional de deunăzi, aceştia s-au pronunţat împotriva acordului de încetare a ostilităţilor, semnat de preşedintele lor cu FARC. Şi ei ştiu de ce. Preţul pe care ar putea să-l plătească pentru un simulacru de pace riscă să fie prea mare. 

  Acalmie măsluită

Gherilele Farc sunt o abominabilă bestie. Terorişti şi asasini în serie, aceştia sunt şi cei mai mari traficanţi de droguri de pe continentul american. În conformitate cu noul acord, comuniştii violenţi au şansa să-şi păstreze reţelele secrete, intoxicând întreaga societate a ţării, una dintre cele mai culte şi instruite, de altfel, în America de Sud.

Acest popor ştie ceea ce nu înţeleg alde Pătraru, Ernu şi alţi stângişti şi pacifişti de prin păţile noastre, care atacă în prezent creşterea bugetului militar şi consolidarea capacităţii de apărare a României. Columbienii au învăţat multe din experienţa luptei de decenii cu ciuma roşie. Ei ştiu că o pace măsluită e o acalmie mai dăunătoare decât războiul.

Cine nu crede, să-şi amintească de refuguaţii care au inundat Europa. De bombele care cad pe capetele copiilor şi femeilor din oraşul Alep. De Siria unde o pace amăgitoare s-a convertit astăzi într-o catastrofă.