Metamorfoza lui Macron
Politica
e machiavelică, precum se știe. Dar nu neapărat în sensul peiorativ,
fixat în dicţionare, ci în cel redefinit de Jonathan Powell, potrivit
căruia în unele situații, presat de noile împrejurări, un lider poate
abandona calea cea considerată dreaptă de el și de adepții săi pentru a
urma o altă cale, mai puțin obișnuită, dar potrivită momentului.
Occidentul
a fost și rămâne încă cel mai bun, desigur. Civilizația iudeo-creștină
este spațiul cunoașterii și revoluției tehnologice care, în consecință,
îi conferă prosperare, forță economică și militară. Dar de la un timp
încoace aceasta suferă de o anumită amnezie culturală care începe să
deranjeze și să trezească oamenii din indolență sufletească, obligându-i
să se întrebe ce se întâmplă.
În
aceste împrejurări, nu este România singura țară unde stânga se
deplasează ușor spre dreapta, iar liberalii, în număr tot mai mare,
îmbrățișează ideile conservatoare. Un exemplu concludent, din acest
punct de vedere, este președintele francez Emmanuel Macron.
Fost
socialist și ministru în guvernul de stânga sub președintele Hollande,
el se numără în prezent printre puținii lideri vest-europeni care au
reușit să închege relații de amiciție cu Donald Trump. Iar ultima sa
vizită în SUA vine să confirme acest fapt. „America reprezintă
posibilităţi nelimitate pentru ţara mea", a afirmat preşedintele Franţei
la Washington.
Puțină
lume a observat la noi că Macron produce o veritabilă revoluție
educațională de sorginte conservatoare în țara sa prin revenirea la
învățământul tradițional. A reintrodus în școală, de exemplu, clasele
bilingve, studiul limbilor clasice, filosofia și intonarea imnului
național.
Un
șoc însă a trezit în Franța apropierea lui Macron de pozițiile
conservatoare în probleme de familie și spiritualitate potrivit cărora
viaţa e sacră, începe în momentul concepţiei, iar moralitatea nu-i
relativă, ci îşi are originea în legile şi poruncile revelate. „Un
preşedinte al Franţei care nu e interesat în niciun fel de Biserică şi
de catolici ar eşua în îndatoririle sale", a spus el recent într-un
discurs neaşteptat.
Președintele
francez, firește, nu este, până una-alta, un om de dreapta în
adevăratul sens al acestui cuvânt. Însă el, aidoma altor liderii
centriști mai luminați, conectați la noile realități, caută să se opună
uzurpării valorilor conservatoare de către grupări conjuncturiste sau
radicale gen Frontul Național sau Alternativa pentru Germania. Ca să nu
vorbesc de falsul conservatorism al lui Putin. Privită din acest unghi,
metamorfoza lui Macron este logică.
Improbabilul Trump
Politicienii
și partidele au simțit de unde bate vântul evoluțiilor internaționale
și încearcă să se adapteze la noua situație. Viaţa politică internă a
celor două state românești se conectează, bineînțeles, la o tendință
care se întrezărea de ani buni în Occident, dar care a devenit mai
vizibilă și și-a arătat forța odată cu victoria lui Donald Trump în
alegerile prezidențiale din SUA.
Ascensiunea
fulminantă a actualului președinte american a stârnit, precum se știe, o
adevărată isterie în presa progresistă de peste Ocean și de pe bătrânul
continent. Succesul său improbabil a fost taxat drept un triumf al
populismului. Fusese acuzat că ar fi fost votat de rasiștii albi, de
bărbații misogini etc. Cei care debitează atare enormități nici nu-și
dau seamă că ofensează astfel poporul celei mai mari democrații din
lume.
De fapt, cine l-a votat pe Trump? Inconștienții? Pleava societății, după cum susțin inamicii săi? Haideți să fim serioși.
Ulterioarele
evoluții au arătat că americanii au optat pentru candidatul conservator
nu din impuls. Nu în urma unei rătăciri scandaloase a minții. Că la
originile refacerii dreptei în SUA și în Europa se află nu doar frica
față de imigranții musulmani, după cum insinua mass-media corporatistă.
Actualul
președinte american a fost adus la Casa Albă de cei mulți și dezamăgiți
că înalții demnitari sunt mai preocupați de sexualitate decât de starea
drumurilor. De cei mulți și speriați de evadarea întreprinderilor și
locurilor de muncă din SUA în străinătate. De cei mulți și dezgustați de
faptul că vacanța ce Crăciun în școli a fost înlocuită cu vacanța de
sezon. De cei mulți și contrariați că părinții nu mai sunt descriși în
acte drept mamă și tată. De cei mulți și nemulțumiți că în unele state
americane Biblia este considerată un text politically incorrect. De cei
mulți și consternați de faptul că unele opere de artă consacrate sunt
taxate ca fiind violente sau rasiste.
Înfrângerea lui Castro
Diplomatul
Teodor Baconschi, ex-ministru de Externe al României și fost ambasador
în mai multe capitale ale lumii, a spus, după victoria lui Trump, că în
lume începe o nouă revoluție conservatoare. De fapt, cred că mai curând
e o contrarevoluție sănătoasă decât o revoluție demolatoare.
Nu
este vorba de o mișcare împotriva progresului, ci de o rezistență față
de mizeria istoricismului, după cum ar spune Karl Popper. Împotriva
crezului utopic de inspirație marxistă potrivit căruia progresul ar fi o
legitate intrinsecă a evoluției sociale. Că prezentul se poate debarasa
de valorile trecutului ca de un balast. Că tradiția și religia ar fi
niște obstacole în calea dezvoltării și de aceea trebuie aruncate în
lada de gunoi a istoriei.
Oricum, revoluție sau contrarevoluție, puțină lume l-a crezut pe Baconschi. Însă evoluțiile actuale par să-i dea dreptate.
Toată
lumea astăzi este cu ochii pe ofensiva dreptei în Europa și de aceea îi
scapă renașterea din cenușă a conservatismului în America de Sud care,
până mai ieri, era un fief al stângii neocomuniste. De la un timp
încoace însă, socialiștii, pasionați de Castro, pierd pe toată linia.
La
23 aprilie 2018, candidatul dreptei, Mario Abdo Benitez, a câştigat
alegerile prezidenţiale din Paraguay, reinstalând la putere vechiul
partid conservator Colorado. Acest succes nu-i decât o nouă verigă
într-un lanț de victorii ale curentului catolic și tradiționalist pe
continent.
Un
prim semnal al reînvierii conservatoare a fost Congresul internațional
al veteranilor Vechii Drepte de la Buenos Aires din 2014 la care au
participat fruntașii partidelor din America Latină, iar invitat de
onoare al reuniunii fusese reprezentantul special al Papei de la Roma.
De atunci încoace regimurile marxiste ce păreau imbatabile au început să
se prăbușească unul după altul ca într-un joc de domino.
În 2015, în Argentina, alegerile prezidențiale le-a câștigat conservatorul Mauricio Macri. Dreapta a preluat puterea în Peru.
În
2016, evanghelistul Jimmy Morales a fost ales președinte în Guatemala.
El sprijină necondiţionat Israelul, pe care îl consideră o materializare
a profeţiilor şi un spaţiu al Parusiei (a doua Venire, glorioasă, a lui
Iisus Hristos). Nu întâmplător, Guatemala a fost a doua țară din lume,
după SUA, care a anunțat că își mută ambasada la Ierusalim.
În
noiembrie 2017, candidatul dreptei, Juan Orlando Hernandez , a învins
în alegerile prezidențiale din Honduras. O lună mai târziu, în Chile,
scrutinul prezidențial a fost câștigat, în detrimentul
contracandidatului său de stânga, de conservatorul Sebastian Pinera.
Asistăm
la o contraofensivă istorică a vechii drepte în lume. Revirimentul ei
se datorează nu unui moft al electoratului sau unei toane politice, ci
instinctului de autoconservare. Persoana, familia, comunitatea,
tradiția, credința, identitatea națională, drepturile naturale la viață,
la libertate și la proprietatea privată constituie lumea veche a
spiritului conservator, izvorâtă din civilizația greco-romană,
moralitatea creștină și principiile capitalismului.
